S.S.M. -Scurt Istoric

 1.1. INTRODUCERE

Cu cât avansăm în timp constatăm că omul a reuşit să creeze breşe tot mai adânci în cunoaşterea macro şi microcosmosului său. Şi totuşi după informaţiile furnizate de Biroul Internaţional al Muncii, anual în fiecare ţară există un număr de lucrători care nu se mai întorc  în mijlocul familiei lor, datorită accidentelor şi bolilor profesionale. Din aceeaşi sursă se aproximează că, anual, 2-4 % din produsul intern brut reprezintă cheltuieli şi pierderi datorate accidentelor de muncă şi bolilor profesionale.
Amploarea actuală a acestor fenomene impune reconsiderarea criteriului securităţii muncii, protejării omului în procesul muncii trebuind să i se asigure acelaşi loc, ca şi criteriului economic.
Realizarea acestui deziderat implică, în primul rând, schimbarea mentalităţii indivizilor, de la muncitor până la patron, de la proiectant la utilizator .
Înţelegerea gravităţii riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională şi formarea unor deprinderi corecte în vederea evitării lor sunt obiective a căror atingere se poate  asigura printr-un proces continuu de educare, început încă din şcoală.
Pentru însuşirea şi aplicarea temeinică a măsurilor şi normelor de securitate şi sănătate în muncă în condiţiile progresului tehnic actual, sunt necesare cunoştinţe teoretice şi practice, atât de ordin general, cât şi specifice fiecărei profesiuni.
Studiul securităţii şi sănătăţii în muncă trebuie să înceapă prin cunoaşterea problemelor generale, de bază, axate pe factorii de risc de accidentare şi îmbolnăvire profesională care pot să apară în procesul de muncă şi pe principalele măsuri de combatere a acestora.
După însuşirea acestor cunoştinţe, valabile pentru toate condiţiile şi locurile de muncă, vor fi abordate problemele specifice anumitor domenii de activitate, în cadrul unor capitole distincte.


1.2. SCURT ISTORIC

Din momentul în care omul a început să muncească - deci să desfăşoare conştient o activitate de transformare a elementelor de mediu pentru a-şi asigura existenţa - datează şi primele preocupări de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă.
În secolele pre-industriale, cercetările şi măsurile pentru ameliorarea condiţiilor de muncă, diminuarea eforturilor şi mărirea randamentelor, au avut un caracter sporadic şi local.
Scrierile antice relatează despre astfel de acţiuni şi despre  unele măsuri exprese de protecţie a lucrătorilor, despre existenţa unor medici  pe şantierele faraonice, despre măsurile pentru combaterea saturnismului şi a intoxicaţiei cu mercur  în Grecia, la Roma, Alexandria (apărători ale mâinii la unelte, măşti din băşici de peşte pentru şlefuitorii de minium,cu mănuşi, jambiere, tuburi de ventilaţie în mine ş.a ).
Atâta timp cât efortul muscular caracteriza participarea omului în procesul de producţie, cercetările au fost orientate spre studierea acestuia.
Treptat, concepţia s-a lărgit, renunţându-se la abordarea strict mecanicistă.
Tot mai multe ştiinţe au început să se preocupe de relaţia om - maşină - mediu ambiant: medicina, antropologia, sociologia, psihologia, ştiinţele economice .Fiecare a analizat impactul dintre om şi elementele procesului de muncă din propriul său punct de vedere, căutând soluţii pentru protejarea lucrătorului concomitent cu creşterea productivităţii sale.

Relativ la evoluţia de la empirism la ştiinţă, în domeniul studiului muncii, câteva exemple ilustrative de-a lungul secolelor sunt edificatoare .
La mijlocul secolului XIII-lea, medicul francez Arnaud de Villeneuve (1235-1313) a dedicat bolilor profesionale mai multe capitole din tratatul său de igienă, subliniind rolul factorilor de ambianţă (căldură, umiditate, pulberi toxice) la diferite locuri de muncă .
Leonardo da Vinci ( 1452-1519) s-a preocupat, printre altele, şi de măsurarea timpilor de muncă, a conceput reprezentările vizuale ale diferitelor faze ale muncii (precursoare pentru tablourile moderne de planificare), a proiectat unelte şi maşini pentru uşurarea efortului de muncă în construcţii şi a făcut cercetări sistematice privind operaţiile de săpat la carierele de marmură, împărţindu-le pe faze şi timpi parţiali .
În 1546 Agricola (în lucrarea de Re Metallica) studiază ventilaţia, pauzele de muncă şi securitate în mine; Galileo Galilei (1546-1642) compară fenomenele fizice legate de gravitaţie cu semnele de oboseală musculară; Sanctorius (1561-1636) notează  parametrii fiziologici observabili la om în procesul muncii sau în repaus (greutate, temperatură, schimburi digestive, volumul transpiraţiei, frecvenţa pulsului); în secolul al XIII-lea, Borelli (1608-1679) evaluează matematic forţele musculare transmise prin pârghiile osoase. Inginerul militar Sebastien le Pestre (1633-1707) s-a preocupat de determinarea activităţii maxime pe care o puteau presta muncitorii, într-o zi, la lucrările de fortificaţii (a efectuat măsurători privind sarcinile suportabile pentru lucrătorii terasieri, în plan orizontal sau oblic, evaluând traseele maximale în funcţie de particularităţile terenului, prevăzând locuri de schimbare, orare şi pauze). Împreună cu colaboratorul său B.F.Belidor a studiat relaţiile hrană -performanţă - scăderea productivităţii.
Ramassini scrie Tratatul maladiilor meşteşugarilor, în care ia în considerare factorii de ambianţă (zgomot, pulberi), posturile de lucru şi nocivităţile substanţelor toxice.
La începutul secolului al XVIII-lea, Stephen Hales realizează primele instalaţii mari de ventilaţie modernă şi evaluează viteza de confort a aerului pompat, care se poate susţine în deplină siguranţă la un sfert de milă pe oră, ceea ce corespunde normei moderne de 0,1m/s. Ch.A.Coulomb a scris în 1775 lucrarea „Sur la force des hommes", în care a propus o metodă de evaluare a cantităţii de muncă necesară în diferite profesiuni (considerate cele mai grele), stabilind totodată şi care este efortul maxim cerut unui muncitor. Lavoisier (1743-1794) instituie, pe baza numeroaselor sale experienţe, consumul de oxigen ca indicator al efortului.
Benjamin Thomson studiază (în jur de 1800) protecţia termică a ţesăturilor utilizând termometrul şi iluminatul cu ajutorul fotometrului, ambele instrumente fiind creaţiile sale. Spre mijlocul secolului al XIX-lea,Villerme´ insistă asupra accidentelor datorate maşinilor şi propune mijloacele pentru evitarea lor; aceleaşi preocupări le manifestă şi Penot Dollfus, în cadrul societăţii industriale din Mulhouse.
Amédée Lefevre dedică studii riguroase luptei contra saturnismului. În 1871, medicul suedez Holgren a examinat deficienţele perceperii culorilor de către mecanicii de la căile ferate şi a propus să se ţină seama de ele la încadrarea personalului feroviar. În 1890, F.Kraepelin şi-a dezvoltat teoria sa despre curba de lucru şi oboseală. În acelaşi an, A.Bine şi T. Simon au pus bazele sistemului lor de teste pentru examinarea inteligenţei.
Spre finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea iau naştere şi încep să se dezvolte, ca ramuri distincte, fiziologia muncii, psihologia muncii, sociologia muncii, ergonomia muncii, ergonomia, protecţiei muncii.
În ţara noastră I. Atanasiu, profesor de fiziologie (Bucureşti), poate fi considerat fondatorul şcolii româneşti de fiziologie experimentală, datorită studiilor sale (de la începutul secolului), privind optimizarea performanţelor neuromotorii în sport şi în muncă. Profesorul I.Niţescu (Cluj) s-a orientat spre investigaţii preponderent biochimice asupra efortului muscular.
Cercetările românului N. Vaschide (la Paris), în domeniul fundamentării biologice a psihologiei prin măsurarea fenomenelor psihice, au constituit remarcabile contribuţii în procesul investigaţiilor asupra comportării organismului uman la efortul fizic şi psihic.
Se pot cita, de asemenea, cercetările mai recente ale profesorilor Gr. Benetato, A. Ardeleanu, I. Gonţea, N. Mărgineanu, P. Groza, R. Vrânceanu,G. Arsenescu ş.a. privind  diferitele aspecte ale comportării organismului uman în efortul de muncă şi faţă de diferiţi factori externi. Relativ la psihologia muncii, primele contribuţii aparţin lui Fl. Ştefănescu Goangă şi C. Rădulescu Motru.
Din ansamblul practicilor şi cercetărilor vizând relaţia omului cu munca, s-a conturat, în decursul timpului, ca obiectiv distinct, protejarea lucrătorului împotriva accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale. S-a menţionat  deja că primele măsuri conştient şi strict preventive cunoscute datează încă din antichitate. În majoritatea cazurilor însă, accidentele şi bolile profesionale  erau considerate drept o fatalitate.
Ulterior, factori multiplii dependenţi de revoluţia industrială din secolul al XIX-lea şi de progresul general al cunoaşterii au impus, ca o problemă deosebit de importantă, necesitatea eliminării, sau cel puţin a reducerii lor, ceea ce s-a reflectat şi în apariţia unor reglementări juridice specifice.
Cel mai bun exemplu pentru evoluţia concepţiei asupra activităţii preventive în epoca modernă îl oferă legislaţia germană. În anul 1853 era înfiinţată deja inspecţia de securitatea muncii prin legea prusacă (privind unele modificări ale reglementărilor din 09.03.1839 în materie de angajare a tinerilor muncitori în manufacturi); au fost create posturi de inspectori pentru manufacturi ca „organe ale puterii de stat", în aceeaşi perioadă s-a înfiinţat "Oficiul de stat al inspecţiei pentru securitatea muncii".
Cu 30 de ani mai târziu, în 1884, prin legislaţia socială promulgată de Bismark, iau naştere casele profesionale de asigurări sociale contra accidentelor .
Acestea au fost concepute să îndeplinească un triplu rol: prevenirea accidentelor, recuperarea şi despăgubirea pentru accidentele de muncă (Bismark dorea ca fiecare cetăţean german să fie asigurat contra accidentelor, considerând că numai astfel puteau fi apăraţi împotriva principalei ameninţări pe care o aduce industrializarea: traumatismul în muncă. Din acest motiv el poate fi considerat promotorul concepţiei preventive moderne).
Actualmente, tendinţele cele mai avansate în domeniul legislaţiei de securitate şi sănătate în muncă pot fi sintetizate, după cum urmează:
-    considerarea şi tratarea securităţii şi sănătăţii în muncă ca o problemă de stat;
-    constituirea unor organisme statale de control şi îndrumare a activităţii preventive, care să dispună de mijloace juridice, tehnice, şi financiare eficace;
-    instituirea obligaţiei patronilor de a sigura securitatea şi sănătatea executanţilor proceselor de muncă, prin măsuri care să respecte anumite principii generale de prevenire (evitarea riscurilor; evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate şi  diminuarea lor; combaterea riscurilor la sursă; adaptarea muncii la om;  adaptarea omului la progresul tehnic);
-    dezvoltarea unei politici de prevenire cuprinzătoare şi coerente, care să aibă în vedere tehnologiile, organizarea muncii, condiţiile de muncă);
-    prioritatea măsurilor de protecţie intrinsecă şi colectivă faţă de cele individuale;
-    instruirea şi formarea corespunzătoare a lucrătorilor;
-    instituirea responsabilităţii muncitorilor pentru propria sănătate şi securitate, precum şi ale altor persoane pe care le pot afecta acţiunile sau atribuţiile lor.

1.3. OBIECTUL SECURITĂŢII ŞI SĂNĂTĂŢII ÎN MUNCĂ .

Activitatea umană, indiferent de scopul ei, fiind în esenţă un proces  dinamic cu consum de energie, implică, pe lângă rezultatele pozitive, şi un impact negativ asupra executantului, ceea ce se traduce prin uzura fizică şi psihică a acestuia. În particular, munca are drept conotaţie obligatorie consumul forţei de muncă a omului. În anumite condiţii, ritmul sau calitatea consumului pot depăşi limitele normale de autoregenerare şi echilibru somato-psihic, fapt ce se manifestă prin fenomenul de accidentare sau îmbolnăvire.
În cazul muncii individuale, având ca scop satisfacerea unor necesităţi personale, pe care fiecare executant şi-o organizează, conduce şi desfăşoară singur, acesta va fi răspunzător şi va suporta consecinţele producerii accidentului sau îmbolnăvirii datorate activităţii sale. De menţionat că, în cursul unui asemenea proces, elementele externe, care pot interveni în sens negativ, favorizând sau provocând agresiuni, sunt în general reduse.
Socializarea producţiei a generat o nouă situaţie: beneficiarul, conducătorul, organizatorul şi executantul muncii sunt distincţi. În consecinţă, primii vor constitui o sursă suplimentară directă sau indirectă de pericol potenţial, devenind în mare măsură răspunzători de depăşirea limitelor normale de consum al forţei de muncă a executantului. La aceasta se adaugă capacitatea proprie a mijloacelor cu care se efectuează munca, a mediului în care are loc procesul, precum şi a executantului propriu-zis, de a perturba desfăşurarea normală a activităţii.
Actuala eră "industrială„ este însoţită, printre alte consecinţe directe, de două fenomene deosebit de importante.
În primul rând, s-au diversificat riscurile de accidentare şi îmbolnăvire profesională în muncă. Automatizarea (cu monotonia şi ritmul impus de lucru), noile tehnologii, materiile prime utilizate etc. pot afecta în modalităţi diferite integritatea anatomo-funcţională a executantului.
Cel de-al doilea fenomen constă în  conştientizarea importantei pe care o are fiinţa umană ca principală resursă a existenţei şi progresului societăţii (ca toate resursele naturale şi aceasta este epuizabilă, iar pentru un interval de timp dat, poate fi  limitată cantitativ si calitativ).
Cele două fenomene, prin combinare, au generat apariţia unor noi raporturi interumane, respectiv între colectivitate şi membrii săi. Societatea îşi asumă din ce în ce mai mult sarcina şi răspunderea pentru calitatea vieţii fiecărui om, pentru prezervarea acesteia, căutând mijloacele prin care să intervină pentru a proteja individul în faţa riscurilor la care este expus .
Unul din pericolele majore constituindu-l procesele de muncă, s-au conturat treptat diverse direcţii de activitate care în timp au condus la formarea de noi discipline şi ramuri ştiinţifice: medicina muncii, psihologia şi ergonomia muncii, securitatea şi sănătatea în muncă, ecologia etc. Unele studiază posibilităţile de prevenire a fenomenelor negative generate de activitatea productivă asupra lucrătorilor; altele se ocupă de dimensionarea efectelor suportate de aceştia şi de recuperarea indivizilor afectaţi etc. Indiferent de obiectivul propus, toate disciplinele respectiv activităţile practice în care se traduc, pot fi grupate sub denumirea generică de mijloace de prezervare a vieţii şi sănătăţii populaţiei. Printre relativele nou apărutele domenii de activitate se înscrie şi securitatea şi sănătatea în muncă, înţeleasă ca ansamblul de acţiuni şi măsuri întreprinse în scopul asigurării integrităţii anatomo-funcţionale şi sănătăţii oamenilor în procesul muncii .
Dezvoltarea  sa sub aspect concret aplicativ, precum şi problemele complexe generate de noile tehnologii, au creat cu timpul necesitatea obiectivă şi dialectică de teoretizare şi conceptualizare a experienţei practice. S-a conturat astfel un alt sens al noţiunii de securitate şi sănătate în muncă: disciplina ştiinţifică al cărei obiect îl constituie studierea fenomenelor de accidentare şi îmbolnăvire profesională, precum şi a mijloacelor şi măsurilor de prevenire a acestora.


1.4. SFERA  NOŢIUNII DE SECURITATE ŞI SĂNĂTATE ÎN MUNCĂ

În concepţia cea mai generală, securitatea şi sănătatea în muncă are ca obiectiv cunoaşterea şi înlăturarea tuturor perturbaţiilor ce pot apărea în procesul de muncă, susceptibile să provoace accidente şi îmbolnăviri profesionale. Prin urmare securitatea şi sănătatea în muncă se integrează în ansamblul activităţilor prin care în orice stat se asigură protecţia socială,ca o componentă esenţială pentru garantarea unui anumit nivel al calităţii vieţii.
Pentru a-şi atinge scopul securitatea şi sănătatea în muncă pune existenţa şi funcţionarea unui sistem multidisciplinar fundamentat, de concepte teoretice, acte legislative, măsuri şi mijloace tehnice, social - economice, organizatorice, de igiena şi medicina muncii etc.
Din acest motiv se pot desprinde doua componente majore ale sferei noţiunii de securitate şi sănătate în muncă: disciplina ştiinţifică si instituţie juridică.
   

1.4.1. SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA  ÎN MUNCĂ - DISCIPLINĂ ŞTIINŢIFICĂ

Cercetarea teoretică actuală în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă urmăreşte ca obiectiv prioritar fundamentarea ştiinţifică a tuturor măsurilor de realizare a unui mediu de muncă în mod sistematic şi unitar. În corolar, se manifestă o tendinţă tot mai accentuată de a se accepta ideea unei discipline ştiinţifice de sine stătătoare, care să studieze legităţile fenomenelor de accidentare şi îmbolnăvire profesională şi modalităţile de înlăturare a lor. În ţara noastră opinia specialiştilor concordă în necesitatea admiterii unei discipline autonome, pentru care a fost adoptată denumirea de securitate şi sănătate în muncă. Acceptarea noii discipline ştiinţifice decurge din posibilitatea delimitării locului pe care îl ocupă în ansamblul ştiinţelor, a obiectului de activitate şi a metodelor utilizate. Astfel, în prezent se consideră în mod cvasiunanim că locul securităţii şi sănătăţii în muncă este situat în sistemul ştiinţelor muncii. Principalele probleme ce se încadrează în obiectul securităţii şi sănătăţi în muncă care o delimitează de alte discipline aparţinând sistemului muncii sunt:
-    identificarea şi descrierea fenomenelor negative care apar în sistemele de muncă şi care pot genera accidente şi boli profesionale, în vederea formulării de concepte proprii;
-    cercetarea premiselor fenomenelor studiate, tratarea lor pe bază legăturilor tip cauză - efect şi stabilirea normelor cu caracter de lege pentru asigurarea securităţii muncii;
-    elaborarea măsurilor, metodelor şi mijloacelor de protecţie pe baza legităţilor identificate.
Prin tratarea acestor probleme într-un concept unitar se constituie în fapt, bazele teoretice ale securităţii şi sănătăţii în muncă ce nu îşi găsesc corespondent sau  suprapuneri în cadrul altor discipline.
Studierea premiselor, consecinţelor  şi legităţilor procesului de realizare a securităţii şi sănătăţii în muncă implică utilizarea unor metode proprii, dar si a unor date oferite de unele discipline ştiinţifice limitrofe cum ar fi: medicina şi igiena muncii, ergonomia, psihologia muncii, sociologia, cibernetica, toxicologia, matematicile superioare s.a. Se evidenţiază astfel caracterul inter şi multidisciplinar al metodelor şi instrumentelor folosite pentru atingerea scopului securităţii şi sănătăţii în muncă (ceea ce nu constituie însă un contra argument pentru autonomia acesteia).

1.4.2. SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ - DISCIPLINĂ JURIDICĂ

Securitatea şi sănătatea în muncă ca instituţie de drept reprezintă „ un ansamblu de norme legale şi imperative , având ca obiect reglementarea relaţiilor sociale ce se formează în legătură cu organizarea , conducerea şi realizarea procesului de muncă, în scopul prevenirii accidentelor şi bolilor profesionale".
În acest sens, se consideră ca normele juridice de securitate şi sănătate în muncă, atât  acelea care reglementează strict modul de aplicare a măsurilor de protecţie, cât şi normele de drept al muncii care , deşi în principiu au un obiect diferit şi sunt specifice altor activităţi, prin aplicarea lor au implicaţii asupra vieţii, menţinerii sănătăţii şi integrităţii  anatomo - funcţionale a lucrătorilor, în cursul proceselor de muncă.
În România , primul act juridic prin care s -a instituit  o reglementare noţională cu caracter de securitate şi sănătate în muncă a fost „ Legea sanitară „ (din 3.04.1885). Conform articolului 15 , inspectorii din cadrul serviciului sanitar aveau şi atribuţia de a acorda permisiunea pentru „ înfiinţarea stabilimentelor industriale insalubre" şi  de a supraveghea „ condiţiile igienice ale stabilimentelor şi fabricilor industriale în genere".
Prima referire expresă la prevenirea accidentelor şi bolilor profesionale s-a făcut  însă în „ Regulamentul (din 24.09.1894) pentru industriile insalubre". În cadrul acestuia se prevedeau mai multe măsuri cu caracter obligatoriu, care aveau ca scop evitarea pericolelor de accidentare şi îmbolnăvire , cum ar fi:
    Articolul 5: „ În orice stabiliment industrial cu mai mult de 10 lucrători , atelierele vor avea un spaţiu de cel mult 5 mc de fiecare lucrător, iar plafonul va avea înălţimea de cel puţin 3 m".
    Articolul 6: „Pentru a înlătura pericolul rănirii lucrătorilor, în timpul funcţionării maşinii, va trebui prevăzut un spaţiu liber, destul de larg pentru a permite circulaţia , iar organele de transmisiune ale maşinilor, ascensoarele,  roţile legate de vreun motor se vor împrejmui cu parapete de siguranţă „ , etc.
Un caracter foarte avansat privind reglementarea securităţii şi sănătăţii în muncă ( deşi nu era folosită această noţiune) a prezentat Legea minelor ( din 21.04.1895). În titlul III din lege , referitor la actele care preced instituirea concesiunilor de mine , prin articolul 30, se stabilea obligaţia întreprinzătorului   , de a lua „ … toate măsurile pentru a  executa lucrările de exploatare, astfel încât să evite orice pericol şi să garanteze siguranţa lucrătorilor …" . Legea prevedea înfiinţarea caselor de ajutor ( modul de constituire şi atribuţiile acestora, intervalul minim de 3 zile , după care se acorda ajutor pentru incapacitate temporară de muncă, datorită accidentării sau îmbolnăvirii ), precum şi caselor de pensii (cu delimitarea condiţiilor şi a cuantumului pensiei de invaliditate, inclusiv deces , şi de boală profesională , stabilirea vârstei minime de pensionare ,etc. ).
Din aceeaşi categorie - acte juridice de natura legislaţiei muncii, dar care instituiau totodată direct sau indirect şi măsuri de protejare a lucrătorilor faţă de accidente şi îmbolnăviri profesionale - au mai făcut parte şi: Legea ( din 6.03.1897) pentru repausul in zilele de duminică şi sărbători; Legea (22.02.1906) privind munca femeilor şi minorilor în industrie şi exploatări miniere; Legea ( din 14.04.1922) referitoare la angajarea minorilor în munca maritimă; Legea (din 16.06.1923) privind ajutoarele de boală şi lehuzie; Legea (din 13.04.1928) privind munca minorilor şi femeilor.
    În 1934 (13.aprilie) este emisă „ Legea privind accidentele de muncă Prevenirea lor. Prescripţii", care poate fi  considerată ca fiind actul de naştere al instituţiei securităţii şi sănătăţi în muncă în accepţia modernă a termenului, pentru ţara noastră.
    În 1936 s-a  înfiinţat prin decret , Ministerul Muncii Sănătăţii şi Ocrotirii  Sociale, care cuprindea şi un serviciu al organizării şi ocrotirii muncii, iar prin Decizia din 19.10.1940 s-au constituit „ regiunile de inspecţie a muncii".
    În perioada postbelică, România s-a aliniat la legislaţia internaţională în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă. S-a garantat prin Constituţie şi Codul muncii dreptul muncitorilor la protecţia împotriva accidentelor şi bolilor profesionale, s-a instituit o lege expresa privind securitatea şi sănătatea în muncă şi s-au emis diverse acte normative specifice, toate acestea fiind continuu adaptate modificărilor survenite pe plan tehnic, economic şi social.
    În prezent, în ţara noastră, din categoria normelor care reglementează direct modul de aplicare a măsurilor de securitate şi sănătate în muncă fac parte în principal :
-    Constituţia României ;
-    Codul muncii;
-    Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006;
-    Hotărârea de Guvern nr. 1425/2006 privind aprobarea normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 319/2006;
-    Hotărâri de Guvern care transpun Directivele Europene pentru activităţi specifice în care se impune protecţia lucrătorilor împotriva riscurilor pentru sănătatea şi securitatea acestora;
-    Alte acte normative cum ar fi Ordine ale Ministerului Muncii Solidarităţii Sociale şi Familiei.

Acţionând în final asupra executantului unei sarcini de muncă, în interdependenţă cu toate celelalte elemente ale sistemului de muncă, securitatea şi sănătatea în muncă se încadrează organic în activitatea de concepere, organizare şi desfăşurare a proceselor de producţie.
    Acţiunile şi măsurile prin care se realizează efectiv, la nivelul proceselor de muncă, protecţia lucrătorului sunt în esenţă de natura organizării muncii.
    Prin urmare, în sensul de activitate practică, noţiunea de securitate şi sănătate în muncă desemnează o activitate distinctă în ceea ce priveşte organizarea muncii.
    Relaţia dintre securitatea şi sănătatea în muncă, şi organizarea muncii este biunivocă. Luând în considerare rolul acesteia din urmă în realizarea procesului de muncă, ea devine, pe de altă parte, unul dintre elementele pe care le studiază şi optimizează securitatea şi sănătatea în muncă, în vederea identificării şi contracarării riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională.
    Eficienţa activităţii practice, concrete, de securitate şi sănătate în muncă este dependentă nu numai de premisele teoretice şi juridice; ea este condiţionată şi de modul concret în care se stabilesc măsurile si acţiunile, ordinea şi condiţiile în care se aplică.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one